Moarte

Moarte. De unde și până unde? Asta o știm cu toții, dar de ce atât de aproape de mine? Pe măsură ce timpul trece parcă oameni tot mai apropiați mie mor și mă întreb serios: dacă mâine mi se taie mie firul? Am realizat ceva? Mi-e greu să plâng la înmormântări, și asta nu doar din faptul că urăsc să plâng, ci mai mult pentru că mereu mă gândesc că în câțiva ani oricum va trece durerea, că acum persoana nu mai suferă, că sigur asta a fost cea mai bună soluție pentru ea, că altfel cine știe unde ajungea și gânduri de genul.

Mai groaznic e când e o moarte bruscă la care asiști...Îmi vine în minte un cuplu, căsătoriți de 62 de ani, iar soția a murit în urmă cu mai puțin de o săptămână. Mă așteptam ca la înmormântare soțul să plângă amar, însă era liniștit deoarece, spunea el: ”Nu am lăsat-o pe ea singură.”. Când vezi un astfel de bărbat te ia cu lacrimi, pentru că ți-e frică că nu o să fii binecuvântată cu un așa soț. Se simțea durerea lângă acea dragoste imensă, și ce diferență între dragostea unuia de 80+ ani față de a unui proaspăt bărbat la 20...

De moarte nu te temi decât dacă crezi că acolo e sfârșitul, dar cum ai putea crede aceasta când știi bine că un Altul a murit pentru tine și așa tu doar dormi puțin, cât o clipă, pentru că apoi urmează veșnicia. O, minunata veșnicie, dacă ești sincer cu tine știi că nimic nu se compară cu veșnicia, și că e exact ceea ce vrei. Ne e greu să pătrundem dragostea unuia de 80 de ani pentru soția lui, dar când cineva de iubește de mii de ani și dorește din tot sufletul să fii și tu cu el, parcă ni se pare de necrezut, așa că nici nu ne luăm timp să conștientizăm asta. Să fii iubit atât de mult de cineva pe care nu vrei să-L cunoști și nici măcar să nu te uiți înapoi: de-a dreptul dureros.