Cerul s-a luminat încă odată. Scriu cu degetele aproape cangrenate, dar cu sufletul cald. Am trăit în fiecare celulă entuziasmul de a vedea încă o dată artificiile, de a revedea oameni pe care nu i-am văzut de câțiva ani și de-a mă gândi că totuși avem și noi o zi în care suntem mândri de țara noastră. Ziua e scurtă, dar măcar atât. Mă gândesc că starea de mulțumire a majorității va dispărea odată ce va răsări soarele, ceea ce e trist. Dar ce nu facem pentru câteva clipe de fericire? Sau mă rog, sentimentul pe care obișnuim să-l numim așa...Am amintiri bine păzite care sunt legate de 1 decembrie, mai ales frica pe care o aveam de petarde, care erau la fiecare pas acum câțiva ani, artificiile îmi transmit fericire, explozie, entuziasm, dar mai mult decât acestea îmi transmit copilărie. E totuși ciudat că nu îmi transmite patriotism nimic din tot spectacolul din jurul meu...
     Dar rămâne o întrebare: suntem români o zi sau români de 365 de zile?